Consumator şi construcţie socială

Dorel Dumitru CHIRIŢESCU | Viciile prestărilor de servicii

 În vremea socialismului, unul dintre subiecţii scenetelor jenante, care apăreau duminicile sau pe la revelioane la televizor, era chelnerul care servea prost, producea confuzii, ne vărsa ciorba pe pantaloni sau ne înşela la plată. Unii mai şi zîmbeau, iar alţii erau foarte încîntaţi de nivelul „democratic“ fără precedent al socialismului, care permitea, iată, o asemenea critică directă. În spatele situaţiei se afla, însă, drama consumatorului servit în mod neglijent de un ins care îi era egal ca poziţie socială, pentru că şi el, şi consumatorul aveau acelaşi statut, acela de angajaţi cu drepturi „nelimitate“ ai statului român. Din glumele proaste ale revelioanelor nimeni nu învăţa nimic pentru că nimeni nu putea învăţa ceva. Socialismul s-a zbătut în neputinţa de a-şi onora cetăţeanul în calitatea sa de consumator deoarece nimeni nu ne-a recunoscut niciodată această calitate. Pe fondul lipsei de mărfuri şi servicii, se trăia într-o lume întoarsă pe dos, în care cel care plătea marfa sau serviciul respectiv trebuia să facă plecăciuni celui care-i dădea acea marfă „pe sub mînă“. Era o lume îndobitocită, în care chelnerul din discuţia noastră zîmbea la televizor de glumiţele la adresa lui şi în spatele nostru îşi freca palmele şi număra plasele cu bani. Chelnerii, barmanii, vînzătoarele de pîine sau, să nu mai vorbim, măcelarii adunau averi colosale din foamea şi alergătura noastră, a celorlalţi, muritorii de rînd. Mulţi dintre ei şi-au cumpărat fabricile sau spaţiile comerciale, după 1990, mulţi au falimentat şi mulţi sînt încă pe piaţă în calitate de patroni. Privilegiile celor care manevrau alimente erau uriaşe într-o lume moartă de foame, la propriu. Kilogramul de carne ajunsese o sută de lei, pachetul de Kent trecea de această cifră, iar pîinea se găsea din ce în ce mai rar. Comunismul nu avea cum să rezolve dilema nivelului de trai, pentru simplul motiv că nimeni nu era privit în calitate de consumator cu gusturi şi nevoi diferite şi toţi eram o masă de lighioane care trebuiau să înghită, să poarte, să ia de bun şi să ducă acasă ceea ce le punea partidul prin magazine. Lipsurile erau atît de mari, încît nimeni nu se gîndea că poate alege sau poate găsi ceva pentru a-şi satisface o nevoie mai sofisticată. Exagerăm vorbind de nevoi rafinate într-o lume în care nici măcar nevoile de bază nu puteau fi asigurate. Era un calvar să cumperi o bucată de carne, după cum nu se găsea hîrtie igienică nicăieri, cu nici un chip. Oamenii care se omorau jucîndu-şi copiii în picioare la cozi nu mai erau consumatori, ci o turmă de sălbatici îndobitociţi de lipsuri.

A trecut mult timp de atunci, dar, degeaba, nici azi nu am scăpat de obsesia chelnerului arogant. Acesta este un ins care are o atitudine de academician în vacanţă, te primeşte relaxat şi te cîntăreşte rapid din priviri. Este expert şi are criterii. Te măsoară după haine, după mărimea ţigării, marca maşinii sau frumuseţea femeii care te însoţeşte. Nu are nici o treabă cu meseria şi se bate, literalmente, pe clienţii cu bani. Se face că este îndatoritor numai cu gîndul la bani. Nu ştie lucruri elementare. De exemplu, dacă eşti singur şi-l provoci la un scurt dialog neutru, îţi răspunde ca şi cum ţi-ar face cel mai mare serviciu de pe lume. Nu ştie că dialogul face parte din fişa postului lui şi, de multe ori, în mijlocul discuţiilor cu prietenii la o masă, te trezeşti cu el că îţi pune paharele în cap şi se apucă să facă curăţenie pe masă. Dacă îi atragi atenţia, îţi adresează o privire rece cum că l-ai deranjat din treabă. Tot aşa stau lucrurile cu orice alt tip de serviciu la care putem apela. Noi românii nu avem vocaţie pentru asemenea meserii pentru simplul motiv că sîntem o ţară de şefi. Chiar dacă economia de piaţă ar fi trebuit să impună deja un tip de ierarhie socială acceptată, acest lucru nu s-a întîmplat. Cel care ne serveşte este egalul nostru şi, de cele mai multe ori, noi trebuie să-i flatăm ogoliul pentru a-i capta bunăvoinţa, o bunăvoinţă pentru care îl plătim. Socialul românesc nu este încă unul al meritelor recunoscute, iar instalatorul care intră în casa profesorului universitar să-i repare ţeava, crede că el nu a ajuns profesor universitar pentru că a fost ghinionist, şi nu pentru că nu l-a dus mintea.

Referindu-se la o lume normală la cap şi încercînd să vizalizeze rolul individualismului şi al interesului în reglarea proceselor economice, Adam Smith spunea că măcelarul, brutarul sau berarul nu ne dau produsele lor din dragoste faţă de noi, consumatorii, ci pentru că aceasta este singura soluţie pentru a-şi satisface propriile interese. Este un adevăr profund acela că omul e o fiinţă cu interese şi nevoi şi că ceea ce ne mînă în fiecare zi în „bătălia“ pe care o purtăm este tocmai nevoia de a satisface aceste interese şi nevoi. Capitalismul a perfecţionat această tendinţă, făcînd din individ, din consumator, regele economiei. Este vorba despre o prelungire în economie a principiului kantian conform căruia omul trebuie privit mereu ca scop, şi niciodată ca mijloc. În capitalism, consumatorul este finalitatea oricărui demers. Un produs, o marfă nevalidate de piaţă nu există. Nimeni nu produce ceva ce nu este cerut şi consumat. În aceste condiţii, oferta nu poate exista în afara cererii. Preţul este sinteza şi el recunoaşte sau nu dacă o marfă are sau nu valoare. Valoarea unei mărfi, nivelul preţului său este dat de cel care o cere şi o consumă. Nu putem discuta despre valoare în afara consumului şi consumatorului. Indiferent de factorii de producţie consumaţi pentru producerea sa, o marfă nu are nici o valoare dacă nu este consumată şi nu este cerută pentru consum. Azi, orice manual modern de economie are un capitol care studiază în mod separat consumatorul, existînd o puternică şi modernă teorie a consumatorului. Trăim o epocă în care marketingul, ca ştiinţă, nu numai că studiază piaţa ca gusturi şi preferinţe, dar se merge pînă acolo încît se creează gusturi şi preferinţe noi. Comunismul însuşi a picat în urma unei puternice ofensive în planul consumului, care a rămas în memoria noastră sub numele de doctrina economiei ofertei. Omul liber în căutarea satisfacerii unor nevoi şi interese tot mai sofisticate, omul care poate alege şi are varianta refuzului, acesta este modelul de om occidental. Lumea modernă este în primul rînd o lume a consumatorului şi a consumului. Şi din această cauză, omul zilelor noastre a devenit extrem de sofisticat, cu mii şi mii de gînduri şi dorinţe care trebuie satisfăcute. Lumea în care trăim este o lume a finalităţilor şi e bine că este aşa.

Revenind la dezbaterea despre noi înşine, şi privind lucrurile din alt unghi de vedere, trebuie să spunem că nu vom avea servicii de calitate pînă cînd, la nivel de mental colectiv, nu se va înţelege că munca nu este o ruşine şi că omul care munceşte trebuie respectat, indiferent de munca pe care o face. Meseriile din zona serviciilor sînt considerate a fi inferioare şi practicate de oameni inferiori. Nimeni nu-şi îndrumă copiii spre aşa ceva şi toată lumea crede că ai lui sînt nişte genii şi trebuie să devină toţi ingineri, medici, jurişti şi economişti. Vom avea servicii de calitate cînd respectul va fi unul dublu – al celui care serveşte pentru cel servit, dar şi al celui care este servit pentru „servitorul“ său. Multe dintre atitudinile „servitorului“ sînt reacţii normale, umane, ale unui om care-şi face bine treaba sau încearcă asta, faţă de aroganţa infinită a ciocoiului care crede că cineva trebuie să-i fie slugă, pentru simplul fapt că-l plăteşte într-o seară să-i pună masa. Firescul în atitudine şi respectul sînt datorii cu dublu sens. Este urît să vezi un chelner arogant, dar tot atît de urît este să vezi un client plin de ifose, care cere mai mult decît trebuie, în numele unui comportament deviat, primitiv. Este bine să ne respectăm vecinătăţile, aşa cum spunea Milton Friedman referindu-se la relaţiile interumane. Celălalt nu este decît un om şi fiecare dintre noi poate trăi, în interval scurt de timp, atît experienţa celui servit cît şi pe aceea a servitorului. Evident că noi românii, „genii“ cum ne considerăm cu toţii, rămînem mereu datori celui de lîngă noi. Nu respectăm niciodată pe nimeni, dar cerem întotdeauna respectul maxim.

Şi în această dezbatere despre consumator şi serviciile şi mărfurile pe care le consumă trebuie să spunem că România nu poate fi mai mult decît este ea în mod natural. Avem încă multe de învăţat iar acumulările de tip comportament social nu se produc peste noapte. Pe fond, trebuie să învăţăm să recunoaştem munca, oricare ar fi şi ori de către cine ar fi prestată. Un preşedinte de mare companie trebuie să dea bună dimineaţa portarului cînd vine la birou, iar portarul trebuie să înţeleagă şi să respecte femeia de serviciu care tocmai vine să spele holul. Construcţia socială modernă nu mai admite conflictul pe criterii de statut social, pentru simplul motiv că acum, prin învăţătură de carte, avem cu toţii şansa să facem orice cu viaţa noastră. Lumea modernă, occidentală nu mai este de mult împărţită în caste, adică nişte construcţii de tip social din interiorul cărora nu puteam niciodată evada. Azi, dacă nu mai vrei să fii chelner, te poţi duce la şcoală şi te faci economist, după cum, dacă nu-ţi mai convine să fii economist, te poţi face instalator. Conflictul şi intoleranţa pe criterii de ocupaţie sînt sufletul unei utopii. Această utopie a fost socialismul. Numai Marx a putut să imagineze o lume a luptei de clasă, în care o cină într-o familie cu tatăl muncitor, soţia învăţătoare şi copiii medici sau ingineri ar fi trebuit să se desfăşoare cu cuţitele pe masă.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010, a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.

Cultura lipsei de caracter

Dorel Dumitru CHIRIŢESCU | Viaţa de capital

În şirul lung al păcatelor pe care le-am încetăţenit de-a lungul timpului şi pe care le ducem în spate ca pe o grea povară se află şi modul incredibil de atent, aş zice obstinaţia, insistenţa, cu care cultivăm lipsa de caracter. Pentru mulţi dintre noi, lumea înconjurătoare are dimensiunile unei celule în care ne-am izolat pentru că, aşa credem noi, nimeni nu se află la înălţimea noastră, nimeni nu este atît de deştept încît sunetul vocii sale să ne atingă urechea. România este ţara unde chelnerii şi femeile de serviciu sînt aroganţi pentru că ei se află „mai jos“ deoarece nu au avut părinţii bani să-i dea la şcoală, şi nu pentru că ar fi mai proşti. La noi, simplul fapt de a respira acelaşi aer cu savantul îl pune pe servitor în situaţia de a crede că şi el este deştept. Sîntem într-un fel de alienare, caracterizată printr-un egoism arogant în care invidia ne roade şi ne demolează. Invidia aia rece, demolatoare, se citeşte pe chipul nostru, fie că vorbim despre şeful statului („şi eu aş fi putut fi dacă aveam noroc“) sau despre vecinul de la III care şi-a cumpărat maşină nouă („şi eu aş fi putut-o avea dacă nu mă înşela nevasta“). Sîntem amorali, asemenea popoarelor sălbatice din junglă, care nu fac deosebirea dintre bine şi rău. Provocăm semenilor noştri răul, aşa cum respirăm, natural şi fără să clipim. Mereu noi (adică „eu“) sîntem altfel, adică buni, frumoşi şi deştepţi, şi „ei“ (adică „celălalt“) sînt cei cu probleme. Există aici un fel de duplicitate permanentă, găunoasă, care întreţine egoismul. 

Lipsa de caracter, problema moralei evitate, este atotstăpînitoare. Comunismul ne-a sluţit definitiv învăţîndu-ne, în generaţii întregi, că cel mai bine este „să nu te bagi“, adică să nu te implici, în nici un fel, în exteriorul fiinţei tale producătoare de excremente, ură şi invidie. Nu ne implicăm şi nu permitem ca cineva, în jurul nostru, să se implice. Acesta este un alt motiv de suferinţă. Atitudinea, mai exact lipsa de atitudine, ne doare. Ne-am dori cu toţii să fim viteji, să fim eroi, dar ne copleşesc comoditatea şi laşitatea. Numai noi am putut să inventăm o zicală de care ar trebui să ne fie ruşine: „Capul plecat, sabia nu-l taie.“ A sta în rînd, liniştit, este mai mult decît o regulă, este un mod de viaţă. A ieşi din rînd este mai mult decît un fapt de eroism, iar noi nu iubim eroii. „Ce-a căutat acolo?“ sau „Cine l-a pus să facă acel lucru?“, ne exprimăm, condamnîndu-l pe cel care, din vitejie, din caracter sau dintr-un accident iese din rînd. Avem alte repere în a caracteriza caracterul sau lipsa de caracter. Românii trăiesc drama de a-l iubi pe „băiatul bun“, răbdător, capabil să nu crîcnească şi să nu aibă nici un fel de iniţiativă. Orice cetăţean mediocru, ajuns şef într-o amărîtă de instituţie, îşi va căuta şi va cultiva în jurul său pe unii şi mai proşti, şi mai mediocri. Îl va duşmăni şi-i va face viaţa un infern colegului care a avut curajul să-i vorbească în şedinţă sau care crede el că a ridicat ochii la amanta lui. Amanta este adevărata instituţie, la noi. Ea ştie tot, ea face tot, ea decide tot. Tot amanta îi avansează pe „supuşi“, le dă gradaţii de merit şi pune note asupra profesionalismului lor. Dacă ai o problemă, trebuie să mergi prima dată la amantă. Ea este filtrul instituţiei. Ea este prima care se gîndeşte ce ai vrut să spui cu „vorba aia“ sau ce ai vrut să urmăreşti cu propunerea aia. Cu ea nu se ceartă nimeni niciodată, pentru că nimeni nu este dispus să se sinucidă pe vremurile astea tulburi. Cînd şeful iese la pensie, amanta ştie atît de multe, încît numai ea poate să-i urmeze în funcţie. 

Vorbind despre modul în care percepem omul de caracter, Constantin Rădulescu-Motru arată: „Omul de caracter la români nu este acela care este consecvent cu sine însuşi, ci acel care n-a ieşit din cuvîntul grupului, adică acela care a urmat întotdeauna clopotul turmei.“ („Psihologia ciocoismului“, în Scrieri politice,Editura Nemira, Bucureşti, p. 36.) Aşa se face că am creat un cerc vicios, în care opinia şi individualismul sănătos, creator de iniţiativă, şi care poate sparge barierele sînt rapid şi grav pedepsite. Ne pîndim unii pe alţii în speranţa că „va face o greşeală“, după care urmează reclamaţia, ancheta, condamnarea şi, în sfîrşit, executarea celui „vinovat“. Nu există popor care să trăiască cu mai multă intensitate şi cu mai multă plăcere sadică, autodevoratoare, drama celui aşezat pe Patul lui procust. Se „taie“ capete sau picioare, tinerii sînt mutilaţi din vreme de un sistem de învăţămînt care, din nou, pedepseşte iniţiativa şi personalitatea, astfel încît funcţionăm ca o naţie de sluţi şi amputaţi, toţi în acelaşi cadru, toţi construiţi după aceleaşi norme ale unui primitivism agresiv, demolator. Resimţim toate aceste lucruri, dar nu avem puterea şi educaţia de a fi sinceri, pentru a începe ceva, ci ne purtăm ca nişte închipuiţi, nişte prefăcuţi, care preferă să-şi exteriorizeze problemele nu ca pe praguri proprii de trecut, ci ca pe asimilarea lor cu un drum imaginar pe care nu dorim să ne aflăm. De fapt, noi sîntem rătăciţi pe drumul vieţii noastre proprii, şi nu pe drumul „construcţiei capitalismului“, aşa cum dăm de înţeles întotdeauna cînd sîntem întrebaţi. Orice urmă de caracter este amputată cu grijă, la fiecare copil, încă din primii ani de viaţă. I se spune în permanenţă să fie „cuminte“. În mintea noastră, un copil cuminte ar trebui să semene unei plante uitate într-un colţ de cameră şi care este udată rar, din ce în ce mai rar. Mai tîrziu, sensul cuvîntului se schimbă. Cînd pleacă de acasă, fiecare copil primeşte sfatul de „a fi cuminte“, prin asta înţelegîndu-se, de data asta, nu să evite a sparge geamurile şcolii cu mingea, ci să n-o contrazică pe „doamna profesoară“, să dea din cap la fiecare prostie pe care aceasta o spune şi să-i laude metehnele de schizoidă, bătută din cînd în cînd de soţ, cu ţipete care se aud pe scara blocului pînă la parter. Nu ne asumăm responsabilităţi, tocmai pentru că mereu majoritatea pedepseşte întotdeauna pe cei care „îndrăznesc“, pe cei care sînt dispuşi să gîndească şi să se manifeste altfel. Poţi fi orice tip de erou, în România nu vei fi niciodată decorat. Se va găsi cineva să spună că ai furat un măr cînd erai mic, din pomul vecinilor, sau că ai fost răcit astă-iarnă, sau cine mai ştie ce şi, în consecinţă, cel care trebuia să te decoreze va spune: „Mai bine lasă, decît să dăm drumul la discuţii, mai bine nu-l decorăm.“ Lipsa de caracter nu poate fi suplinită cu nimic, iar libertatea fără răspundere a accentuat-o. De altfel, caracterele sînt înfrînte, „modelate“ – aşa cum spuneam – încă din tinereţe. 

Personajul principal al vieţii noastre este ciocoiul. Ciocoismul este un mod de a fi. Ciocoiul se priveşte în oglindă degeaba. Posesor de funcţie la stat şi amantă tînără („cea mai deşteaptă, cea mai frumoasă şi cea mai de caracter“), el este preocupat doar de fudulia sa. Întrebat dacă este bine în România, el va răspunde invariabil că nu. Constantin Rădulescu-Motru l-a descris cel mai bine: „Ciocoiul suferă din contactul cu mulţimea“, „nu are o ocupaţie anume rezervată pentru sine“, „este lipsit de dragoste pentru o ocupaţie, pentru un ideal“, „Mîndru cu cei mici, ciocoiul este linguşitor şi tîrîtor cu cei mari...“, „iubeşte puterea pentru putere, şi nu pentru gîndul de a face ceva cu puterea“, „a trecut timpul domniilor fanariote şi s-au dus ciocoii, dar ne-au rămas amintirile despre ei, dimpreună cu deprinderile lor: ne-a rămas ciocoismul“ (pp. 97-103). Cel mai greu de suportat lucru la un ciocoi postrevoluţionar nu este faptul că aparţine acestei înfăţişări, ci faptul că lui nu-i convine nimic. Pentru el, România este plină de proşti, scara blocului este populată cu primitivi, oraşul nu-i mai ajunge, judeţul nu-i mai ajunge, ţara nu-i mai ajunge. Nimic nu este bun în România. Prin ciocoi se cultivă cele mai intense sentimente antinaţionale şi el este cel care spune cu „durere“ că poporul român nu are nici un destin. Fie că este om de afaceri sau funcţionar de stat, abia dacă vei reuşi să-i smulgi o vorbă, sau Doamne-fereşte, un zîmbet. El este permanent preocupat, „are treabă“, „nu intră în cîrciumi“ şi nu-i suportă pe români. Ciocoiul îşi urăşte conaţionalii şi nu se simte bine în preajma lor. Se fereşte, de fapt, de vreo vorbă, de un gest care să-l deconspire în goliciunea lui de caracter, în micimea lui umană. 

Bineînţeles că ciocoiul va spune întotdeauna că ne îndreptăm într-o direcţie greşită, pentru că el ştie. A fost „afară“ şi a văzut multe. „Nu-i vom ajunge niciodată pe ăia din urmă“, o spune cu satisfacţie. Ciocoiul nu-şi iubeşte ţara pentru că nu-şi iubeşte părinţii. El este certat cu toată lumea pentru că nimeni nu poate ajunge la „nivelul“ lui. Altfel, este un vierme comod, care îşi găseşte mereu un sprijin în cineva care are nevoie de el. Din punct de vedere social, familia păstrează încă un spirit de clan de tip asiatic, care duce direct la nepotism şi servilism. Efectul şi efortul de impunere de reguli, norme şi instituţii raţionale sînt resimţite de toată lumea ca fiind de ordin negativ şi de aceea toată lumea este împotriva sa. Sîntem de acord să „se dea legi“ şi toată lumea să le respecte, dar pînă la noi, cînd trebuie să le respectăm noi, orice lege, orice normă, orice instituţie ni se par arbitrare, lipsite de conţinut şi cerem cu voce tare desfiinţarea lor.

Sîntem sfîşiaţi între două lumi, o minoritate conştientă de impunerea normei civilizatoare şi tribul, cu preotul şi şeful său de trib. Cînd un înalt funcţionar al statului, care conduce aparatul administrativ dintr-un judeţ, refuză să se urce în maşina poliţiei, el nu face acest gest din frondă sau din dorinţa de a se da în spectacol. Se întîmplă aşa pentru că i se pare incredibil că poate fi arestat. Ce trib de pe planeta Pămînt şi-a arestat preotul său, iniţiat în toate tainele lumeşti şi dumnezeieşti? Este firesc ca aceşti oameni să spună că ne îndreptăm într-o direcţie greşită. Pînă şi „enoriaşii“ săi nu sînt cetăţeni, ci o populaţie condusă nu după legi, ci după cutume. Un asemenea enoriaş va trece cu maşina pe culoarea roşie a semaforului, dar niciodată nu va traversa strada pe unde a trecut o pisică. Primitivismul este o stare, un mod de a fi pe care numai prin recunoaştere putem să-l conştientizăm şi să încercăm ceva. Ne dorim libertatea, dar nu ne asumăm responsabilitatea. Cei mai mulţi dintre noi sînt prea „mici“ pentru a spera vreodată că pot fi cu adevărat liberi şi ar da oricînd libertatea pentru o avansare la locul de muncă sau pentru un serviciu sigur.

Trebuie să ne hotărîm dacă dorim să ne situăm de partea libertăţii şi dacă da, să milităm pentru bună vecinătate, aşa cum îi spunea Galbraith, şi pentru asumarea moralei omului liber, şi nu a omului sălbatic. Ce dorim să fim, „semeni“ sau „netrebnici“? Sedlacek pune în evidenţă, în mod clar şi în cuvinte memorabile, tipul de alegeri în faţa cărora ne aflăm. „Întrebarea dacă omul este bun sau rău constituie o interogaţie fundamentală pentru ştiinţele sociale. De la această întrebare va porni reglementarea. Dacă omul este rău din fire, atunci se impune să fie împins cu forţa spre bine şi să i se limiteze libertatea. dacă este o lume sălbatică, a luptei pe viaţă şi pe moarte între oameni, aşa cum crede Hobbes, atunci avem nevoie de un stat puternic, de un Leviatan care să-i forţeze pe oameni în direcţia binelui. Dar dacă natura umană este bună, atunci intervine mai multlaissez-faire. Omul poate fi lăsat în voia lui, pentru că firea umană va avea tendinţa automată de a-l dirija spre bine. (…) Aceasta este una din întrebările-cheie pentru economie: se poate conta pe liberul-arbitru a mii de indivizi, sau societatea are nevoie de coordonare venită de sus? În care dintre domeniile de activitate umană piaţa spontană poate ajunge la rezultate optime? Cînd se întîmplă să tindă spontan spre bine şi cînd spre rău? Tocmai în această problemă a caracterului bun sau rău pe care-l are esenţa umană rezidă diferenţa dintre variatele curente de gîndire. Sîntem o societate de rău-făcători sau de bine-făcători? De netrebnici sau de semeni?“ (Tomas Sedlacek, Economia binelui şi a răului, Editura Publica, Bucureşti, 2012, p. 281)  

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.