marți, 25 noiembrie 2014

Cultura lipsei de caracter

Dorel Dumitru CHIRIŢESCU | Viaţa de capital

În şirul lung al păcatelor pe care le-am încetăţenit de-a lungul timpului şi pe care le ducem în spate ca pe o grea povară se află şi modul incredibil de atent, aş zice obstinaţia, insistenţa, cu care cultivăm lipsa de caracter. Pentru mulţi dintre noi, lumea înconjurătoare are dimensiunile unei celule în care ne-am izolat pentru că, aşa credem noi, nimeni nu se află la înălţimea noastră, nimeni nu este atît de deştept încît sunetul vocii sale să ne atingă urechea. România este ţara unde chelnerii şi femeile de serviciu sînt aroganţi pentru că ei se află „mai jos“ deoarece nu au avut părinţii bani să-i dea la şcoală, şi nu pentru că ar fi mai proşti. La noi, simplul fapt de a respira acelaşi aer cu savantul îl pune pe servitor în situaţia de a crede că şi el este deştept. Sîntem într-un fel de alienare, caracterizată printr-un egoism arogant în care invidia ne roade şi ne demolează. Invidia aia rece, demolatoare, se citeşte pe chipul nostru, fie că vorbim despre şeful statului („şi eu aş fi putut fi dacă aveam noroc“) sau despre vecinul de la III care şi-a cumpărat maşină nouă („şi eu aş fi putut-o avea dacă nu mă înşela nevasta“). Sîntem amorali, asemenea popoarelor sălbatice din junglă, care nu fac deosebirea dintre bine şi rău. Provocăm semenilor noştri răul, aşa cum respirăm, natural şi fără să clipim. Mereu noi (adică „eu“) sîntem altfel, adică buni, frumoşi şi deştepţi, şi „ei“ (adică „celălalt“) sînt cei cu probleme. Există aici un fel de duplicitate permanentă, găunoasă, care întreţine egoismul. 

Lipsa de caracter, problema moralei evitate, este atotstăpînitoare. Comunismul ne-a sluţit definitiv învăţîndu-ne, în generaţii întregi, că cel mai bine este „să nu te bagi“, adică să nu te implici, în nici un fel, în exteriorul fiinţei tale producătoare de excremente, ură şi invidie. Nu ne implicăm şi nu permitem ca cineva, în jurul nostru, să se implice. Acesta este un alt motiv de suferinţă. Atitudinea, mai exact lipsa de atitudine, ne doare. Ne-am dori cu toţii să fim viteji, să fim eroi, dar ne copleşesc comoditatea şi laşitatea. Numai noi am putut să inventăm o zicală de care ar trebui să ne fie ruşine: „Capul plecat, sabia nu-l taie.“ A sta în rînd, liniştit, este mai mult decît o regulă, este un mod de viaţă. A ieşi din rînd este mai mult decît un fapt de eroism, iar noi nu iubim eroii. „Ce-a căutat acolo?“ sau „Cine l-a pus să facă acel lucru?“, ne exprimăm, condamnîndu-l pe cel care, din vitejie, din caracter sau dintr-un accident iese din rînd. Avem alte repere în a caracteriza caracterul sau lipsa de caracter. Românii trăiesc drama de a-l iubi pe „băiatul bun“, răbdător, capabil să nu crîcnească şi să nu aibă nici un fel de iniţiativă. Orice cetăţean mediocru, ajuns şef într-o amărîtă de instituţie, îşi va căuta şi va cultiva în jurul său pe unii şi mai proşti, şi mai mediocri. Îl va duşmăni şi-i va face viaţa un infern colegului care a avut curajul să-i vorbească în şedinţă sau care crede el că a ridicat ochii la amanta lui. Amanta este adevărata instituţie, la noi. Ea ştie tot, ea face tot, ea decide tot. Tot amanta îi avansează pe „supuşi“, le dă gradaţii de merit şi pune note asupra profesionalismului lor. Dacă ai o problemă, trebuie să mergi prima dată la amantă. Ea este filtrul instituţiei. Ea este prima care se gîndeşte ce ai vrut să spui cu „vorba aia“ sau ce ai vrut să urmăreşti cu propunerea aia. Cu ea nu se ceartă nimeni niciodată, pentru că nimeni nu este dispus să se sinucidă pe vremurile astea tulburi. Cînd şeful iese la pensie, amanta ştie atît de multe, încît numai ea poate să-i urmeze în funcţie. 

Vorbind despre modul în care percepem omul de caracter, Constantin Rădulescu-Motru arată: „Omul de caracter la români nu este acela care este consecvent cu sine însuşi, ci acel care n-a ieşit din cuvîntul grupului, adică acela care a urmat întotdeauna clopotul turmei.“ („Psihologia ciocoismului“, în Scrieri politice,Editura Nemira, Bucureşti, p. 36.) Aşa se face că am creat un cerc vicios, în care opinia şi individualismul sănătos, creator de iniţiativă, şi care poate sparge barierele sînt rapid şi grav pedepsite. Ne pîndim unii pe alţii în speranţa că „va face o greşeală“, după care urmează reclamaţia, ancheta, condamnarea şi, în sfîrşit, executarea celui „vinovat“. Nu există popor care să trăiască cu mai multă intensitate şi cu mai multă plăcere sadică, autodevoratoare, drama celui aşezat pe Patul lui procust. Se „taie“ capete sau picioare, tinerii sînt mutilaţi din vreme de un sistem de învăţămînt care, din nou, pedepseşte iniţiativa şi personalitatea, astfel încît funcţionăm ca o naţie de sluţi şi amputaţi, toţi în acelaşi cadru, toţi construiţi după aceleaşi norme ale unui primitivism agresiv, demolator. Resimţim toate aceste lucruri, dar nu avem puterea şi educaţia de a fi sinceri, pentru a începe ceva, ci ne purtăm ca nişte închipuiţi, nişte prefăcuţi, care preferă să-şi exteriorizeze problemele nu ca pe praguri proprii de trecut, ci ca pe asimilarea lor cu un drum imaginar pe care nu dorim să ne aflăm. De fapt, noi sîntem rătăciţi pe drumul vieţii noastre proprii, şi nu pe drumul „construcţiei capitalismului“, aşa cum dăm de înţeles întotdeauna cînd sîntem întrebaţi. Orice urmă de caracter este amputată cu grijă, la fiecare copil, încă din primii ani de viaţă. I se spune în permanenţă să fie „cuminte“. În mintea noastră, un copil cuminte ar trebui să semene unei plante uitate într-un colţ de cameră şi care este udată rar, din ce în ce mai rar. Mai tîrziu, sensul cuvîntului se schimbă. Cînd pleacă de acasă, fiecare copil primeşte sfatul de „a fi cuminte“, prin asta înţelegîndu-se, de data asta, nu să evite a sparge geamurile şcolii cu mingea, ci să n-o contrazică pe „doamna profesoară“, să dea din cap la fiecare prostie pe care aceasta o spune şi să-i laude metehnele de schizoidă, bătută din cînd în cînd de soţ, cu ţipete care se aud pe scara blocului pînă la parter. Nu ne asumăm responsabilităţi, tocmai pentru că mereu majoritatea pedepseşte întotdeauna pe cei care „îndrăznesc“, pe cei care sînt dispuşi să gîndească şi să se manifeste altfel. Poţi fi orice tip de erou, în România nu vei fi niciodată decorat. Se va găsi cineva să spună că ai furat un măr cînd erai mic, din pomul vecinilor, sau că ai fost răcit astă-iarnă, sau cine mai ştie ce şi, în consecinţă, cel care trebuia să te decoreze va spune: „Mai bine lasă, decît să dăm drumul la discuţii, mai bine nu-l decorăm.“ Lipsa de caracter nu poate fi suplinită cu nimic, iar libertatea fără răspundere a accentuat-o. De altfel, caracterele sînt înfrînte, „modelate“ – aşa cum spuneam – încă din tinereţe. 
Personajul principal al vieţii noastre este ciocoiul. Ciocoismul este un mod de a fi. Ciocoiul se priveşte în oglindă degeaba. Posesor de funcţie la stat şi amantă tînără („cea mai deşteaptă, cea mai frumoasă şi cea mai de caracter“), el este preocupat doar de fudulia sa. Întrebat dacă este bine în România, el va răspunde invariabil că nu. Constantin Rădulescu-Motru l-a descris cel mai bine: „Ciocoiul suferă din contactul cu mulţimea“, „nu are o ocupaţie anume rezervată pentru sine“, „este lipsit de dragoste pentru o ocupaţie, pentru un ideal“, „Mîndru cu cei mici, ciocoiul este linguşitor şi tîrîtor cu cei mari...“, „iubeşte puterea pentru putere, şi nu pentru gîndul de a face ceva cu puterea“, „a trecut timpul domniilor fanariote şi s-au dus ciocoii, dar ne-au rămas amintirile despre ei, dimpreună cu deprinderile lor: ne-a rămas ciocoismul“ (pp. 97-103). Cel mai greu de suportat lucru la un ciocoi postrevoluţionar nu este faptul că aparţine acestei înfăţişări, ci faptul că lui nu-i convine nimic. Pentru el, România este plină de proşti, scara blocului este populată cu primitivi, oraşul nu-i mai ajunge, judeţul nu-i mai ajunge, ţara nu-i mai ajunge. Nimic nu este bun în România. Prin ciocoi se cultivă cele mai intense sentimente antinaţionale şi el este cel care spune cu „durere“ că poporul român nu are nici un destin. Fie că este om de afaceri sau funcţionar de stat, abia dacă vei reuşi să-i smulgi o vorbă, sau Doamne-fereşte, un zîmbet. El este permanent preocupat, „are treabă“, „nu intră în cîrciumi“ şi nu-i suportă pe români. Ciocoiul îşi urăşte conaţionalii şi nu se simte bine în preajma lor. Se fereşte, de fapt, de vreo vorbă, de un gest care să-l deconspire în goliciunea lui de caracter, în micimea lui umană. 
Bineînţeles că ciocoiul va spune întotdeauna că ne îndreptăm într-o direcţie greşită, pentru că el ştie. A fost „afară“ şi a văzut multe. „Nu-i vom ajunge niciodată pe ăia din urmă“, o spune cu satisfacţie. Ciocoiul nu-şi iubeşte ţara pentru că nu-şi iubeşte părinţii. El este certat cu toată lumea pentru că nimeni nu poate ajunge la „nivelul“ lui. Altfel, este un vierme comod, care îşi găseşte mereu un sprijin în cineva care are nevoie de el. Din punct de vedere social, familia păstrează încă un spirit de clan de tip asiatic, care duce direct la nepotism şi servilism. Efectul şi efortul de impunere de reguli, norme şi instituţii raţionale sînt resimţite de toată lumea ca fiind de ordin negativ şi de aceea toată lumea este împotriva sa. Sîntem de acord să „se dea legi“ şi toată lumea să le respecte, dar pînă la noi, cînd trebuie să le respectăm noi, orice lege, orice normă, orice instituţie ni se par arbitrare, lipsite de conţinut şi cerem cu voce tare desfiinţarea lor.
Sîntem sfîşiaţi între două lumi, o minoritate conştientă de impunerea normei civilizatoare şi tribul, cu preotul şi şeful său de trib. Cînd un înalt funcţionar al statului, care conduce aparatul administrativ dintr-un judeţ, refuză să se urce în maşina poliţiei, el nu face acest gest din frondă sau din dorinţa de a se da în spectacol. Se întîmplă aşa pentru că i se pare incredibil că poate fi arestat. Ce trib de pe planeta Pămînt şi-a arestat preotul său, iniţiat în toate tainele lumeşti şi dumnezeieşti? Este firesc ca aceşti oameni să spună că ne îndreptăm într-o direcţie greşită. Pînă şi „enoriaşii“ săi nu sînt cetăţeni, ci o populaţie condusă nu după legi, ci după cutume. Un asemenea enoriaş va trece cu maşina pe culoarea roşie a semaforului, dar niciodată nu va traversa strada pe unde a trecut o pisică. Primitivismul este o stare, un mod de a fi pe care numai prin recunoaştere putem să-l conştientizăm şi să încercăm ceva. Ne dorim libertatea, dar nu ne asumăm responsabilitatea. Cei mai mulţi dintre noi sînt prea „mici“ pentru a spera vreodată că pot fi cu adevărat liberi şi ar da oricînd libertatea pentru o avansare la locul de muncă sau pentru un serviciu sigur.
Trebuie să ne hotărîm dacă dorim să ne situăm de partea libertăţii şi dacă da, să milităm pentru bună vecinătate, aşa cum îi spunea Galbraith, şi pentru asumarea moralei omului liber, şi nu a omului sălbatic. Ce dorim să fim, „semeni“ sau „netrebnici“? Sedlacek pune în evidenţă, în mod clar şi în cuvinte memorabile, tipul de alegeri în faţa cărora ne aflăm. „Întrebarea dacă omul este bun sau rău constituie o interogaţie fundamentală pentru ştiinţele sociale. De la această întrebare va porni reglementarea. Dacă omul este rău din fire, atunci se impune să fie împins cu forţa spre bine şi să i se limiteze libertatea. dacă este o lume sălbatică, a luptei pe viaţă şi pe moarte între oameni, aşa cum crede Hobbes, atunci avem nevoie de un stat puternic, de un Leviatan care să-i forţeze pe oameni în direcţia binelui. Dar dacă natura umană este bună, atunci intervine mai multlaissez-faire. Omul poate fi lăsat în voia lui, pentru că firea umană va avea tendinţa automată de a-l dirija spre bine. (…) Aceasta este una din întrebările-cheie pentru economie: se poate conta pe liberul-arbitru a mii de indivizi, sau societatea are nevoie de coordonare venită de sus? În care dintre domeniile de activitate umană piaţa spontană poate ajunge la rezultate optime? Cînd se întîmplă să tindă spontan spre bine şi cînd spre rău? Tocmai în această problemă a caracterului bun sau rău pe care-l are esenţa umană rezidă diferenţa dintre variatele curente de gîndire. Sîntem o societate de rău-făcători sau de bine-făcători? De netrebnici sau de semeni?“ (Tomas Sedlacek, Economia binelui şi a răului, Editura Publica, Bucureşti, 2012, p. 281)  
Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.  


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Cate sedinte sunt necesare pentru a indeparta un tatuaj?

CATE SEDINTE SUNT NECESARE PENTRU A INDEPARTA UN TATUAJ? Publicat de 23 iunie 2020 de  catalinmovileanu Salutare, Dupa pret, prima intrebare...