Esență de eseu

"Vezi dumneata, în lumea asta binele e limitat. "De ce nu facem lucruri mari?", mă întrebi. Nu facem, pentru că este în firea lucrurilor să nu admită intervenţia binelui decât într-o anumită măsură, calculabilă metafiziceşte sau istoriceşte. Răul este infinit şi orice om poate ajunge până la capătul răului. Dar lumea, omenirea (cum se spune) se împotriveşte oricărui act de Bine care depăşeşte limita dispusă de destin sau de întâmplare.Niciodată n-ai încercat să ajuţi pe un om bolnav? Dă-ţi atunci seama cât de neputincioase sunt eforturile noastre, cât de mult ne depăşeşte suferinţa celuilalt –suferinţa concretă, directă, vie. Împotriva suferinţei nu putem lupta niciodată. Sau, când luptăm, în anumite prilejuri, ceea ce putem aduce noi este o câtime infimă, care are toate calităţile, în afară de aceea a eficacităţii. Pentru că nu este vorba, aici, de a ajuta pe oameni sau de a-i lumina. Nu fac nici un pas mai departe dacă omului care are 20 de lei îi voi da 30, iar omului care a citit o carte îi voi da încă una. Nu înţeleg prin "bine" operă de caritate sau de reformă socială. Binele este cu totul altceva: mântuirea unui om, ajutorul eficace pe care i-l poţi da; să-l împaci cu sufletul lui şi cu lumea din jur, acesta este un act de bine. Or, toate acestea nu se pot face în lume, printre oameni. Le făceau sfinţii, a făcut-o Iisus. Dar noi, cu mijloacele lumeşti, nu le putem face. Pentru că binele este limitat de însăşi firea lucrurilor. Pentru că omul, în însăşi carnea lui, poartă măsura binelui pe care îl poate face şi pe care îl poate suporta."
Mi se pare că foarte mulţi oameni îşi fac despre sinceritate o idee atît de puţin clară, încît ajunge mai degrabă o superstiţie. Se spune: a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu "cînd nu ascunzi nimic" celuilalt – ci cînd nu ascunzi ceea ce se aşteaptă de la tine să nu ascunzi. Este paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin celălalt. Eşti sincer numai cînd spui ceea ce vrea şi ceea ce se aşteaptă altul de la tine să spui. Dacă mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una, nici alta – nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urîtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar dacă îi mărturiseşti că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că ai avea alte lucruri de spus (de pildă, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că îşi închipuie o sumă de lururi care o depărtează de adevăr şi de, hai să spunem, fericire) – atunci nu eşti nici sincer, nici nesincer, eşti nebun. "Sinceritatea" este o voluptate amară pe care o caută fiecare dintre noi; amară pentru că adesea ne face să suferim; şi totuşi o voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voiam să aflăm, şi, mai ales, pentru că ne satisface acea eternă sete de a se vorbi de noi, de a constata că existăm (deoarece atragem atenţia celorlalţi), că nu ne învîrtim într-o lume nefavorabilă (e ciudat cît de mult ne temem de o lume "defavorabilă", de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi "sinceri"); de a ne verifica şi justifica, într-un cuvînt, existenţa. Vrem să fie lumea sinceră cu noi ca să ne asigurăm că nu sîntem singuri. Nimic nu dă mai mult decît sinceritatea acea certitudine că sîntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc; că nu sîntem singuri. De aceea, în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se caută unul pe altul; tocmai pentru a anula acel înspăimîntător sentiment al solitudinii, al izolării definitive. Este şi sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atîtea altele.
O prietenie nu se verifică în aşa-numitele "ceasuri grele" ale viţeii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mîngîierile tale, a-l încuraja cu "sincerităţile" tale nu înseamnă nimic. Altele sînt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin. Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cerea devărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decît ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ni-e sete de mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atîta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm pe cît ar trebui, dar şi luăm cu mult mai puţin decît ni se oferă... . Mircea Eliade"